Nici nu îmi mi-aduc aminte cu exactitate când a fost ultima oară când am mers prin ploaie, nu pentru că m-a prins ploaia, ci pentru că am vrut. Pot spune că acești mii, sute de mii de kilometri parcurși în acești ani, într-un final au reușit ceea ce mi-am și dorit. Ador toate experiențele noi, ador că pot spune atâtea povești, unele atât de incredibile că nici mie nu-mi vine a crede că s-au întâmplat, dar s-au întâmplat.
Mi se întâmplă foarte rar să dau de oameni cu care să fac click într-un mod rapid. Acel moment în care efectiv facem cunoștință, dăm mâna și apoi mă uit în ochii ei și zâmbesc, cum de altfel fac de obicei. Momentul ăla, secunda aceea ce pare a fi o infinitate, de parcă cunoști persoana respectivă. De parcă, de fapt, nu atunci faceți pentru prima dată cunoștință, ci vă revedeți după mulți, mulți ani. Cam ăsta ar fi sentimentul, dacă aș încerca să-l explic prin cuvinte.
Cu fiecare secundă petrecută împreună, cu fiecare zâmbet, cu fiecare râs cu lacrimi, ajungi să te întrebi de ce îți bate inima mai tare, și de ce începi deodată să simți din interior, în piept, câte o lovitură, de parcă inima nu s-ar fi luat în dinți singură, ci un târnăcop și a început să zdrobească pieptul într-o încercare eroică de a face o gaură, pentru a o vedea cu proprii ei ochi.
Of, anii mei de tinerețe unde sunteți? Unde sunteți cu toată nebunia aia a voastră? Cu tot curajul acela de a sări fără a gândi? De a nu fi matur, de a nu gândi înainte? Ci de a lua în brațe totul, indiferent de numărul de spini sau de otravă. Of, anii mei de tinerețe, cât de mult vă duc dorul. Căci, probabil situația ar fi fost cu totul și cu totul alta, în loc să fiu acel om matur, care ia o decizie, nu pripită, nu pe moment, ci una care să fie benefică, nu doar mie, cu a amândurora.
Fiecare zâmbet, fiecare atingere
Deși tânjesc după anii mei de tinerețe, asta nu înseamnă cu nu trăiesc și simt asemenea unui copil. Fiecare zâmbet, fiecare atingere, inocentă, nevinovată, fiecare oglindire a lunii și a stelelor de pe cerul senin, în ochii ei, sunt o bomboană mentolată puternică, care efectiv îmi readuce la viață toate simțurile și parcă mă trezesc dintr-un somn adânc. Of, anii mei de tinerețe, vă duc dorul, dar parcă, mi-e bine cu anii ăștia.
Pentru că nu am nici un regret. Pentru că sunt fericit. Pentru că sunt liber, sunt liber să pot experimenta asemenea sentimente, asemenea experiențe, sunt liber să pot vedea locuri noi. Sunt liber să pot să stau pe marginea râului aruncând cu pietre spre el, încercând să fac cât mai multe broscuțe. Sunt liber și da, pentru prima dată, am putut să experimentez ce înseamnă să împart momentul/momentele de blissfulness. Să stau pe o bancă, sub un cer pictat de Însuși Creatorul, cu nuanțe de roz, portocaliu, cu acel Soare ce se retrage împlinit că și-a îndeplinit datoria și ziua asta. Să pot să stau pe o bancă, ascultând valurile râului ciocnindu-se de pietrele aflate pe mal, vântul șuierând pe la ureche și vocea ei plină de speranță, de viață, de emoție, cântând o melodie, uitând-se către mine, mulțumindu-mi că are ocazia de a gusta și ea, împreună cu mine, blissfulness.
I hate goodbyes
Da, le urăsc cu pasiune, pentru că nu vreau să-mi iau la revedere, chiar dacă e cu speranță de a ne reîntâlni, cum pot să nu urăsc acest cuvânt? Când însăși prima întâlnire față-n față, a fost ca o adevărată revedere? Cum să nu urăsc goodbye-ul? Pentru că în mintea mea, dacă a durat atât de mult timp să ne întâlnim pentru prima oară, cât timp va trebui să treacă ca să ne revedem iar? În fine, divaghez, pentru că sunt într-o luptă acerbă, pierdută din start, ca un Don Quijote și ale lui mori de vânt. Rămâne doar îmbrățișările lungi, în suspine, și cu o speranță mai mare decât a unui copil de a ne revedea.
Mulțumesc. Sunt recunoscător. Nu credeam că voi mai putea gusta aceste trăiri și emoții. Să fac atât de multe lucruri, pe care nu le-am făcut de mult timp și care, credeam că nu mai are sens să le mai fac. Atunci când persoana merită, ador să o pampering cu plăcere. Ador faptul, că am putut trăi din nou emoții ce le-am considerat îngropate undeva adânc, în cimitirul întunecat al sufletului meu.
Locul acela unde am aruncat atâtea alte amintiri și trăiri.
De-asta urăsc goodbye-ul. Pentru că nu aș vrea să mă uit în ochii tăi, să mă lupt cu emoțiile, să le controlez și doar să te strâng în brațe, acceptând umil și învins incertitudinea următoarei noastre revederi.
Urăsc goodbye-ul!
Lasă un răspuns