Găsisem alinare în a călători în lume, în locuri pe unde nu am fost și nu am avut ocazia să merg. Am reușit să schimb întreaga perspectivă și să-mi dau motive să continui mai departe. Eram conștient de inima mea zdrobită și de durerea interioară, uneori, de cele mai multe ori, insuportabilă. Însă privind în oglindă la mine însumi, mi-am făcut promisiunea de a nu rata nici-o ocazie de a-mi umple inima și sufletul cu amintiri noi.
Și așa am făcut, nu am ratat nici-o oportunitate de a pleca, de a mă plimba. Probabil că la început, a pornit ca o evadare din realitate, o fugă de realitatea cruntă, însă în timp a devenit ceva mai mult, pansamentul meu personal. Îmbrățișarea dulce a altei părți a vieții, a acestei lumi. Încetul cu încetul, lumea din fața mea nu mai era în nuanțe de gri, prindea culori vii, pline de speranțe.
Timpul a trecut, iar durerea era deja uitată. Eram bine, eram împăcat, stabilisem reguli pentru mine, tocmai pentru a evita a mă mai arunca cu capul în față. Am reușit să-mi ascund sentimentele sub forma multor glume, unde la final adăugam „am glumit, mă știi doar”. Reușisem să-mi întorc privirea de la trecut, nici să nu mă mai gândesc la el, să fiu doar în prezent și cu privirea îndreptată spre viitor. Mereu entuziasmat de următoarea destinație, de noile amintiri, experiențe și trăiri pe care le voi avea. Cu toate că mereu am crezut că duc o viață spontană, nefăcându-mi planuri, acum că-mi aduc aminte eram într-un cerc, un cerc ce într-adevăr îmi aducea satisfacții enorme.
Însă tot această trăire liniară, a fost dereglată în momentul în care, absolut din neant, mi-a zâmbit. Nu mi s-a părut cine știe ce, adică, am mai avut parte de multe alte zâmbete, multe alte priviri, dar parcă de data asta era altceva. Dansam și râdeam alături de prietenii mei, după o zi de muncă istovitoare, eram pregătit de o seară de distracție, un fel de după muncă și răsplată. Dar în sinea mea, simțeam ceva, nu era o neliniște, era o curiozitate. De ce simt atât de diferit de data asta? Deodată mă simțeam în moment, dar în afara trupului meu, uitându-mă atât la mine, cât și la ea. Ce era diferit? Nu am reușit să înțeleg singur, așa că m-am pus la masă, în fața ei și am început să vorbim. Așa am cunoscut-o. Pe măsură ce vorbea, eram atent la ochii ei, ce sclipeau, bine, nu sclipeau că mă vedeau pe mine, să ne înțelegem, mai mult ca sigur de la oboseală. Eram atent la zâmbetul ei și mă miram că deși vorbeam ceva general, nicidecum ceva extravagant, filozofic sau mai știu eu ce, chiar era atentă la ce spuneam.
Fast forward in time și mă aflu pe malul unui râu, într-un oraș nou, într-o țară nouă. Până acum nimic diferit. Am mai trăit prin experiența asta, am putut să stau în fund să privesc un apus de soare, să ascult valul cum se lovește de mal. Să privesc cerul care-și schimbă culoarea pe măsură ce Soarele apune. Să mă uit la nori, cum din culoarea albă, se transformă într-un portocaliu deschis și apoi mai închis, ca și cum s-ar rumeni în cuptor, asemenea unor cartofi. Toate aceste trăiri, le-am mai experimentat, mereu în alt loc, alt oraș, altă țară, aproape întotdeauna singur.
Diferența era că nu mai eram singur. Eram pe malul râului căutând pietre, care mai de care plate, să arunc spre râu în încercarea de a face cât mai multe broscuțe. Nu eram singur, căci era alături de mine. Deși trecuse timp peste noi, orașe și experiențe noi, iată-ne împărtășind un apus de soare. Nu am încercat nimic, căci nu-mi doresc o relație. Căci simt că încă nu e timpul. Ca și atunci, așa eram și atunci în acel moment, dar curiozitate nu mă părăsise. Și nu curiozitatea despre cum mă privea, ori inocentele atingeri și țineri de mână, ci de ce inima se simțea atât de fericită. Era prima oară când împărtășeam momentul meu de blissfulness cu cineva.
Era prima dată în atâția ani când nu eram singur, uitându-mă la un apus de soare. Iar curiozitatea mea s-a transformat, pe măsură ce petreceam timpul împreună, în dorință. Încetasem în propria mea minte să mă lupt cu mine, cedasem. De la ce este așa de diferit am ajuns la cât de fină este pielea ei? Voiam să-mi duc mâna peste obrazul ei, chiar acolo, în timp ce ea stătea cocoțată pe o piatră, doar doar, m-ar ajunge la înălțimea ei. Eram în fața ei, o priveam în ochi, zâmbeam amândoi și deodată, singurul sunet pe care îl mai auzeam, în afara de bătăile inimii mele ce alerga galopant prin piept, era râul ce curgea nepăsător parcă.
Cât îmi doream să o sărut. Cât de ușor a reușit să-mi zdrobească toate zidurile și să ajungă la inima mea. Indiferent de câte ori încercam să mă uit în altă parte, tot în ochii ei ajungeam, tot la zâmbetul ei. Dar indiferent de cât de multă dorință aveam, nu puteam dintr-un motiv întemeiat.
Viața te aruncă de colo-n colo, azi ești sus, mâine poți fi jos. Azi ești iubitul persoanei pe care o iubești, mâine poți fi bărbatul care destramă o relație. În ultimii ani, am fost pus în situații total opuse, parcă testat de Universul care încerca să-mi arate că și eu aș face același lucruri, care mi s-au întâmplat mie. Cu toate astea, pot spune cu mâna pe inimă fuck you Universe, fuck you Karma! Nu, nu am să fiu la fel. Nu am să iau aceleași decizii. Îmi voi păstra moralitatea, oricât de dureroasă ar fi, chiar dacă asta înseamnă că aș pierde pe cineva, care a reușit să-mi trezească simțurile amorțite, să-mi facă inima să bată plină de viață. Așa că ori de câte ori mă reîntorceam spre fața ei eram trist.
Pentru că oricât de multe dorințe aveam atunci, tot ce puteam să fac, era doar să mă bucur de prezența ei. Să admir frumusețea, inocența, inteligența, zâmbetul și vocea ei. Să iau toate aceste lucruri și să mi le cimentez adânc în suflet, construind din părți, matricea a ceea ce mi-aș dori în viitor. Cu siguranță a ridicat standardul, dar așa cum am reușit să o găsesc, absolut întâmplător, poate așa voi găsi pe cineva în viitor.
Întotdeauna voi avea această amintire frumoasă, de fiecare dată când ochii mei vor privii spre orizont, admirând apusul de soare, dintr-un alt loc, dintr-un alt oraș, dintr-o altă țară.
Lasă un răspuns